Amăgirea pianului

Standard

Ringul de dans era gol. Fumul de ţigară se înălţa nepăsător în aer, încărcând atmosfera. Oamenii erau împrăştiaţi prin toate părţile, discutând chestii banale. Li se simţea nefericirea şi li se vedea disperarea. Căutau cu toţii un locşor în care să se simtă cu adevărat EI, un colţişor ascuns de privirile meschine ale marii majorităţi. În zadar.

Ea se plimba nepăsătoare pe marginea ringului, asemeni unui copil care se joacă. Un vroia să iese în seara aceea în oraş, se săturase de tot ce înseamna lume “mondenă”. Tot ce-şi dorea era să fie lăsată să zacă în pat, în pijamale şi cu o carte bună în mână. Să nu mai trebuiască să-şi spele faţa dimineaţă şi să doarmă până la amiaz. Să nu-şi mai dea jos pijamalele căci oricum noaptea urma să le îmbrace din nou. Să mănânce prânzul seara şi cina dimineaţa la ora 4.

Însă Ele au convins-o să iese din starea aceea de inerţie şi să iese din casă. Nu a mai părăsit camera ei de 2 săptămâni. Se simţea ca şi cum ar fi păşit pe o altă planetă, într-o altă lume, într-o altă epocă. Totul se schimbase! Oamenii erau mai trişti, copiii plângeau parcă mai tare, câinii nu mai alergau prin parcuri.

Acum se afla Aici. Era îmbrăcată cu o rochiţă neagră, simplă, cu un guler larg. În picioare îşi luă balerini căci nu putea merge pe tocuri. De fiecare dată când încercase, căzu şi se lovi. Părul ei lung, cafeniu era prins într-un coc neglijent iar pe buze purta un ruj roşu aprins ca soarele la asfinţit.

Dintr-un colţ se auzea orchestra obosită, care încerca să lege câteva note muzicale. Deodată Ea îşi ridică capul şi îşi lăsă chipul să fie descoperit. Ochii ei mari, negri, cercetau localul. Se uita în gol când, deodată, îl zări pe El. Avea o expresie caldă, blândă iar ochii albaştri ca infinitul îi sclipeau. Purta o cămaşă albă, clasică şi pantaloni negri de stofă. Doar cercelul rotund de aur din ureche îi dădea un aer de şmecheraş.

Se îndrepta exact spre ea. Nu-i mai zise nimic, o luase de braţ şi o duse până în mijlocul ringului de dans. Chiar atunci o melodie ameţitoare la pian începu, iar cei doi se găseau dansând. Nu se cunoşteau, însă dansau atât de bine împreună, poate chiar mai bine decât un cuplu de dansatori profesionişti. Se completau unul pe celălalt aproape perfect, aşa cum piesele de puzzle, puse cap la cap, formează o imagine.

Ea se simţea mică şi neînsemnată în braţele lui, ca si când îmbrăţişarea aceea fermă era lucrul pe care îl aşteptase de atât de mult timp. El o purta ca pe un copil fragil, ca pe un glob de cristal foarte sensibil. Îşi valsau drumul prin întreg ringul de dans, ca şi când nu ar fi fost doi – ci unul singur. Se priveau şi se devorau din priviri. Era ca şi cum în spatele pupilelor lor se aflau doi magneţi minusculi, care se atrăgeau inevitabil unul pe celălalt. Erau imposibil de separat, de îndepărtat unul de celălalt.

Însă melodia ajunse la sfârşit. După ce degetele pianistului atinseră ultima notă, întreaga magie dispăruse. Ea se regăsi singură, în mijlocul ringului, cu ochii înlăcrimaţi. Se simţi din nou pustiită, abandonată, nefericită. Căzu în genunchi şi printre lacrimi se rugă ca melodia să reînceapă. În zadar… Melodia se pierduse în eternitate, la fel ca şi dansul lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s