Câinii – nu-i iubim cu toţii? Ba da, însă nu pe toţi!

Standard

Mă îndreptam liniştită către casă după o seară frumoasă petrecută în oraş cu colegele. Cum altcumva să se încheie această seară decât prost? Pe o stradă aflată destul de aproape de a mea, chiar după ce am intrat pe ea(nu, nu o să zic „am dat colţul” căci sună de-a dreptul funebru), mă întâlnesc cu un… câine. Mă opresc eu, se opreşte şi el. Stăm amândoi preţ de câteva secunde şi ne privim direct în ochi, la fel cum îşi priveşte vânătorul prada. Era un căţel de-al străzii, mai schilod, tot ciufulit, însă ochii lui străluceau ca două nestemate negre în întuneric. Şi păreau plini de ură. Şi mă priveau pe mine.

În acel moment am simţit că mă înmoi toată, simţeam un val de frică cum îmi cuprindea încetul cu încetul trupul. Cred că am şi tremurat un pic, iar inima începea să-mi bată tot mai tare. Cert este că fix atunci ascultam Abandoned de la Kamelot şi ajunsesem la versurile „Why, oh why my God have you abandoned me?”. Am zis-o şi am s-o repet de mii de ori: ciudată şi ironia asta a sorţii! Nu! Nu o să mă dau eu atât de uşor bătută! Ştiam că dacă laşi un câine să-şi dea seama că îţi e frică şi dacă apucă să-ţi miroase frica, mai mult ca sigur te va muşca. În astfel de situaţii cel mai bine este să-ţi păstrezi calmul şi să te menţii ferm pe poziţie. Aşa că mi-am continuat drumul. Însă patrupedul ăla malefic tot mai avea treburi de „discutat” cu mine. Aşa că m-am întors spre el şi am zbierat „Ce vrei? Du-te şi lasă-mă-n pace!”. Şi aşa am ţinut-o tot drumul până în capătul străzii mele. Nu ştiu câţi m-au auzit zbierând, însă nici nu a mai contat atunci. La un moment dat s-a luat după o pisică, însă nu l-a reţinut felina îndeajuns cât să uite de mine. Când am intrat pe poartă mi-am îmbrăţişat amândoi câinii, ca şi cum nu i-aş mai fi văzut de multă vreme.

Nu ştiu ce aş fi făcut dacă îmi era frică de câini. Mai mult ca sigur aş fi luat-o la fugă.  Gândul acesta chiar mi-a trecut prin minte, însă nu m-ar fi ajutat la nimic. Iar să arunc cu ceva în bietul animal nu aş fi putut, nu m-ar fi lăsat inima. Deşi nu s-a purtat foarte frumos cu mine, eu nu aveam de gând să-l rănesc. Nu din vina lui ajunsese animal al străzii, condamnat să suporte privirile mânioase, loviturile sau indiferenţa trecătorilor. Mi-a fost milă de el.

2 responses »

  1. Ce tare!😀
    We got homeless dogs! Nu te musca el, stai linistita. Am patit si eu din-astea :))
    Si daca te musca tu erai de vina ca nu l-ai pocnit! :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s