La ultimul dans te aştept

Standard

– Nu te mai las să te întâlneşti cu bădăranul ăla de la etajul 3! Cum ziceai că-l cheamă? a zbierat mama din bucătărie, în timp ce amesteca în ciorbă.
– Mihai… şi te rog să nu îi mai zici aşa pentru că nici măcar nu-l cunoşti!

Continuam să-mi caut eşarfa cea albastră prin toate dulapurile din casă. Nu o găseam nicăieri. Ce ciudată e şi ironia asta a sorţii, când ai nevoie de ceva nu-l găseşti nici de-al naibii, însă când nu ai nevoie, te loveşti peste tot de el. Ahh! Începeam să mă enervez, mama într-o parte şi eşarfa în cealaltă.

– Ai auzit ce ţi-am zis?! a zbierat mama de data această şi mai iritată din bucătărie.
– Poftim?
– Nu pleci nicăieri aşa că nu te mai chinui să răscoleşti toate dulapurile după eşarfa aia.

În acea clipă m-am enervat. Simţeam că un val de nebunie şi disperare îmi străbătea întreg trupul, lăsând în urmă doar nervi şi iarăşi nervi.

– Cum adică NU plec nicăieri? Nu mai am 5 ani să mă ţii în casă pentru că ţi-am spart nu ştiu care pahar din nu ştiu ce set preferat.
– Nu ai voie să ieşi cu Mihai ăla, ai înţeles Maria?
– Nu am înţeles! De ce mai exact nu doreşti să-mi acorzi aprobarea ta, dragă mamă? am zis eu pe un ton ironic.
– Te rog să nu mă mai iei peste picior dacă vrei să mai ieşi vreodată din casă.
– Cum zici tu…
– M-am întâlnit ieri cu maică-sa, Vetuţa, trebuie s-o ştii.
– O ştiu mamă, acum treci mai repede la subiect te rog.
– Nu mă grăbi că nu-ţi mai zic nimic şi te închid în cameră! Aşa, m-am întâlnit cu Vetuţa. Ştii ce i-a făcut nesimţitul ăla de Mihai? I-a furat toţi banii din portofel! Cum să faci de-astea mamei tale, eh?! După ce că ne chinuim să vă creştem ca să ajungeţi oameni de bază ai societăţii ăsteia, voi furaţi de la noi.
– Dar măcar ţi-a spus şi DE CE i-a luat banii din portofel?! i-am răspuns mamei pe un glas calm.
– Asta nu mi-a mai zis. Însă nu cred că se poate motiva un asemenea gest!
– Mamă dragă, nu mai vorbi despre lucruri pe care nu le ştii pentru că rişti să pici de proastă. Şi acum înainte să-mi sari în cap, lasă-mă să-ţi zic de ce Mihai i-a luat banii din portofel maică-sii. Bârfitoarea aia vroia doar să-i bea. Nu te-ai întrebat niciodată de ce se uită chiorâş şi de ce nu articulează cuvintele niciodată, ci numai se bâlbâie? Vai mamă, femeia aia e o alcoolistă şi jumătate. Mihai a vrut doar s-o oprească să mai strice alţi bani pe băutură.
-Treci în camera ta!!! Nu ţi-e ruşine să mă minţi în faţă? Nu ţi-e ruşine s-o vorbeşti de rău pe săraca femeie, care se speteşte în fiecare zi să-i pună mâncare pe masă la hoţul ăla? Eşti pedepsită, în camera ta, ACUM!
– Dar mamă…
– Nimic! Să nu te mai văd aici.

Nu am mai văzut-o pe mama niciodată atât de nervoasă, era precum o oală sub presiune care a explodat. Însă eram furioasă şi eu pentru că nu m-a crezut. Mă durea enorm faptul că a preferat s-o creadă pe Vetuţa şi nu pe mine. Vetuţa! Auzi ce nume. Când aud numele ăsta mi se formează o imagine în minte, cu o femeie mai durdulie şi cu ochi sclipitori, nicidecum o hoaşcă schiloadă şi alcoolistă.

Şi ce ar trebui să-i spun acum lui Mihai? Am luat telefonul şi am început să scriu un mesaj: „Mihai îmi pare rău însă nu mai pot ieşi cu tine deoarece…”. Nu nu e bine. Eu vreau să ies cu tine Mihai, nici nu ştii cât. Însă nu pot… . Mă apuc iarăşi de scris: „Scuze, dar nu pot ieşi cu tine azi. Nu ma simt prea bine, mă doare…”. Nici să-l mint nu pot! În acel moment o lacrimă mi-a străbătut obrazul, şi încă una, şi încă una. Până să apuc să conştientizez, plângeam în hohote. Iau din nou telefonul şi încep să scriu: „Mihai, îmi pare nespus de rău însă nu mai pot să ies cu tine. Te rog nu mă întreba de ce, căci nu o să-ţi zic. Ştiu a sunat foarte sec totul, însă vreau să-ţi spun că ţin foarte mult la tine. Iar dacă ţii şi tu la mine, vei încerca să mă înţelegi. Pa!”. Şi l-am trimis…

A trecut o săptămână de când eu nu am mai ieşit din casă. Mai exact 7 zile şi 3 ore. Nici nu am mai vorbit cu mama de atunci, însă nici ea nu a dat semne că ar dori să-mi spună ceva. Orice! Iar Mihai, săracul a fost atât de rănit încât nu a reuşit să-mi trimită nici măcar un mesaj înapoi. Îl simt eu că e supărat…

Azi însă i-au apucat pe ai mei să facem o „plimbare” în familie. Habar n-am de unde le-a venit această idee, însă eu nu plec nicăieri. Nu vreau să mă prefac că suntem o familie fericită şi perfectă, când de fapt nu suntem. Eu nu mă simt fericită! Mi-au luat ultimul motiv de fericire, aşa că nu plec nicăieri.

Simt că vor să mă înveselască, însă nu vor reuşi. M-am îmbrăcat totuşi, pentru tata, căci nu am mai apucat să vorbesc foarte mult cu el în ultima vreme. Măcar să participăm toţi la acest carnaval al falsităţii. Interesant a fost faptul că mi-am găsit acum eşarfa albastră, fără prea mult efort. Să înceapă spectacolul!

Şi iată că ne aflam acum toţi pe stradă, mergeam în rând însă nu zicea niciunul nimic. Am luat-o înainte fără să-mi dau seama. Mă purtau picioarele de parcă ar fi avut ele înşişi viaţă. Mă aflam în mijlocul unei lumi agitate, meschine. Nu mă simţeam în largul meu. De unde au apărut toţi oamenii aceştia? De ce sunt atât de nervoşi? Ce anume caută ei? Nu simţeam decât milă pentru ei căci alergau toţi după lucruri materiale, uitând ceea ce era cu adevărat important în viaţă. Zâmbete trucate, fericiri fabricate, personalităţi trase la xerox. Vreau să plec de aici!

Am luat-o la fugă. Fugeam atât de tare încât ai mei m-au pierdut. Însă nu ştiam de ce fugeam, ci doar că vroiam să plec departe de tot. M-am oprit însă. M-a strigat cineva sau mi s-a părut? O voce demult cunoscută mă striga. Însă cine? „Maria! Maria, te rog, întoarce-te!”. Doar asta auzeam. Aşa că m-am întors. În spatele meu se afla Mihai.

În acel moment inima mi-a luat-o razna cu totul, bătea atât de repede şi de neregulat, încât nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele. La o terasă de duzină, de la un radio vechi şi prăfuit se auzea Ultimul Dans a lui Horia Brenciu. Iar Mihai, Mihai se uita la mine cu nişte ochi mari şi blânzi. Un val imens de fericire m-a cuprins.

– Te iubesc! mi-a spus.
-Şi eu te iubesc! i-am răspuns eu cu un glas pe jumătate stins şi l-am sărutat.

„Lumea întreagă se-opreşte în loc/Timpul intors ca o carte de joc/Trece azi, trece mâine, la fel de nedrept/La nesfărşit/La ultimul dans te aştept!”

8 responses »

  1. Hei! Am citit randurile de mai sus si sincer daca la sfarsit nu mentiona melodia ta as fi jurat ca actiunea se petrecea undeva in Romania anilor 80 – 90 nicidecum in 2010!!!! Este trist ca exista parinti care nu isi asculta copii dar nu fac nici cel mai mic efort pentru a le intelege sentimentele, gandurile si de ce nu iubirile. Si eu sunt mama dar nici in cosmarurile mele nu ma voi purta asa cu nici unul din cei doi copii ai mei. Concluzia care se desprinde dupa lectura de mai devreme cred eu ca este una sensibila si delicata ca o floare gingasa asa cum sunt sufletele copiilor nostrii pe care uneori din ignoranta le strivim fara mila!

    • Mulţumesc! Ţin să spun că povestea respectivă reprezintă doar inspiraţia mea dintr-o dimineaţă şi nicidecum vreo întâmplare personală. Întradevăr, mulţi părinţi impun bariere ilogice copiilor lor în privinţa iubirii.

  2. Realitate.
    Aşa mi s-au părut cele scrise mai sus!
    Aşa sunt unele mame…şi cred că aşa era şi a mea.
    Păcat…
    Cât despre muzică…EŞTI TARE, MAESTRE!
    Keep on going!!!
    Nu cred că ai nevoie de aprobarea cuiva.
    Continuă să fii tu însuţi.
    Mare păcat că nu mai eşti la matinal…aşa te mai vedeam şi noi, cei din provincie.
    Multe succese pe toate planurile-ţi doresc!

  3. Oricat de mult ne iubim parintii, i respectam si le multumim pentru tot ceea ce fac… uneori, intr-adevar gresesc… am patit-o si eu pe pielea mea… asta a dus la o indepartare prosteasca… dar… nu am putut renunta la a-mi trai propria viata… acum, nu i mai am pe nici unul… dar „Mihai” al meu este alaturi de mine si la bune si la rele… nu stiu cat va dura (avem deja 3 ani si) dar… chiar daca doare faptul ca ai mei nu mai sunt si au plecat cand nu eram in termenii cei mai frumosi… sunt fericita ca mi-am ascultat si inima… deci… daca la unii e imaginatie, la unii e intr-adevar realitate… multumesc ca ai transpus-o atata de bine in randuri… Ultimul dans vreau sa fie nesfarsit, Mihai!🙂

  4. Pingback: Mulţumesc! « White Pearl, Black Ocean…

  5. Din pacate e realitatea de azi si dintotdeauna, parintii mei (mai precis mama mea a fost mereu un capitan spartan pentru mine).Si desi am 34 de ani nu am reusit sa il am pe Mihai al meu si asta nu pentru ca nu ar fi fost un Mihai in viata mea ci poate pentru ca mama mea care acum nu mai e a distrus inocenta cu care se cladeste dragostea.Da, pentru a cladi o relatie cred eu ca e nevoie de inocenta adolescetei (care implica curajul inconstient al acelei varste), intelepciunea batranetii si increderea fara de care nu rezista nimic.

  6. Pingback: 2010 in review – Wordpress s-a deranjat pentru mine ;D « White Pearl, Black Ocean…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s